CĂLAN - MONUMENTE

          Vremurile învolburate ale inceputurilor istoriei medievale a Transilvaniei și a ceea ce este astăzi teritoriul României au adus în atenția specialiștilor nenumărate provocări.  Dacă biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, cu anul de citorie atestat 1352, este cea mai veche ctitorie medievală românească de zid din Țara Românească, iar biserica din Densuș figurează printre cele mai vechi din Transilvania, fără a fi cunoscute cu exactitate data și ctitorii ei originari, istoricul Nicolae Iorga afirma, într-un studiu din anul 1926, că biserica micuță de zid, din localitatea Streisîngeorgiu, acum parte componentă a Orașului Călan din județul Hunedoara este cea mai veche ctitorie de nemeși români din Transilvania.

          Conform datelor de pe tabloul votiv al bisericii, cunoscut de către Iorga, aceasta fusese pictată în anul 1408, ctitorii reprezentați în acel tablou fiind cneazul Lațcu Cândreș și soția sa Nistora. Afirmația lui Nicolae Iorga avea să fie dovedită științific și mult întărită de cercetările arheologice desfășurate în anul 1975, sub îndrumarea reputatului arheolog și istoric Radu Popa.

Voința divină sau poate doar norocul au dus atunci la descoperirea unei mai vechi pisanii a bisericii, aflată pe peretele estic al Sfântului Altar. Redactată în limba slavonă, uzuală la vremea respectivă, pe teritoriile românești, în mediul eclesiastic, dar și în cel al cancelariilor politice, se deslușesc pe ea următoarele, conform specialiștilor:

 „În anul 1313/1314 am făcut biserica cu ajutorul Sfântului Gheorghe și al Maicii Domnului și al Tuturor Sfinților întru ajutorul și iertarea păcatelor cneazului Balea, și întru ajutorul și mântuirea și iertarea păcatelor popii Naneș și a lui Teofil Zugravul.”

          Așadar, data ctitoririi lăcașului din piatră de la Streisîngeorgiu este cu aproape un secol anterioară celei cunoscute de către Nicolae Iorga. 

​

           Biserica este situată la marginea terasei înalte de pe malul drept al râului Strei, pe cursul inferior al acestuia, în cimitirul localității care la ultimul recensământ mai număra doar ceva mai mult de 500 de locuitori.

Este zidită în stil romanic simplificat, având forma de navă care înglobează în partea de Vest un mic turn  clopotniță, adăugat la 1408. Altarul bisericii are planul patrulater și nu semicircular, cum ne-au obișnuit bisericile ortodoxe.

Conform descoperirilor din 1975, edificiul a fost construit cu piatră adusă de la o villa rustica romană din apropiere și de la ruinele romane de la băile romane de la „Ad Aquae”. Nu doar pentru ziduri s-a folosit o astfel de piatră, ci și pentru pardoseală, și chiar pentru mobilier, un jilț din Sfântul Altar, acum situat în exteriorul bisericii, lângă intrare, stând mărturie în acest sens.

Investigarea necropolei a scos la iveală un grup de morminte mai vechi decât biserica. Ele au fost asociate cu o biserică de lemn anterioară, datată de către specialiști în prima jumătate a secolului al XII-lea.

Aceasta l-a determinat pe istoricul Radu Popa să afirme că „la Streisîngeorgiu ne aflăm în fața celui mai vechi monument medieval sigur datat și rămas în picioare de pe întreg teritoriul țării, monument care și-a păstrat până astăzi destinația originară.”

Istoricul de artă Vasile Drăguț a făcut analiza frescelor parțial scoase la lumină, stabilind sorgintea lor bizantină, cu influențe occidentale. Cea mai mare parte a picturii bisericii a rămas însă până astăzi, nedescoperită.

          Așadar, biserica din Streisîngeorgiu este cert datată 1313/1314. Ctitorii de atunci au fost cneazul Balea și preotul Naneș, iar pictorul se numea Teofil. Din tabloul votiv se cunoaște anul celei de-a doua picturi, 1408. Ea s-a făcut, desigur, după un proces mai amplu de renovare, în cadrul căruia a fost adăugat și turnul clopotniță. Ctitori au fost membrii unei alte familii de cneji români, aceea a lui Lațcu Cândreș. Iar după aceasta, biserica a mai fost pictată și în anul 1743, de către zugravul Gheorghe Șandor din Făgăraș. Pe la 1850 a fost adăugat un pronaos, înlăturat la retaurările din 1975, pentru a se reveni la forma originală a monumentului.

           Deși lăsată cumva în uitare după descoperirile fundamentale din 1975, bisericuța modestă din Streisîngeorgiu a oferit și oferă încă tuturor celor care înțeleg istoria neamului nostru, cea mai concludentă dovadă a continuității românismului și creștinismului în aceste locuri de legendă, având la bază esența durabilității poporului român: tradiția milenară nealterată, păstrată în mentalul colectiv din cele mai vechi timpuri și expusă nemuririi prin arta bisericilor de piatră de pe Valea Streiului, Sargeția Daciei antice.