CĂLAN - MONUMENTE

      Aflată pe valea Streiului, la câţiva kilometri de Călan, biserica din Strei, prototip al tuturor bisericilor din Transilvania, este un monument de arhitectură veche ardeleană din secolul al XIII-lea ce îmbină armonios goticul timpuriu, adus în Transilvania de cistercienii de la Cârţa, cu romanicul târziu, într-un frumos mix ortodox local. Este unul dintre cele mai vechi lăcaşe de cult creştine din România. Biserica este mică, zidită din piatră brută și materiale recuperate din ruinele unei „villa rustica” romane, chiar pe o parte a acestora. Anexele și dependințele complexului roman se mai zăresc încă și azi în apropiere.

      Biserica are un impresionant turn-clopotniţă cu trei etaje, (care datează se pare de pe la 1270 ? ) pe latura vestică, un naos tip navă, pavat cu cărămizi romane şi cu tavan din scândură, altarul fiind boltit în cruce pe ogive masive de piatră. Turnul clopotniță are încorporat la bază un sarcofag roman și păstrează vechiul acoperiş din piatră, terminat în interior printr-o cupolă, iar la exterior prin patru frontoane triunghiulare.

      Menţionată pentru prima oară în 1392, biserica a aparţinut unei curţi cneziale şi iniţial se pare că a avut hramul Adormirea Maicii Domnului. Este foarte probabil să fie prima biserică românească pictată şi la exterior, cu mai bine de 200 de ani înaintea mai celebrelor mănăstiri din nordul Moldovei.

Biserica din Strei a rămas nedecorată vreme de mai multe decenii, împodobirea cu picturi producându-se abia în deceniul 1370 – 1380, ctitor probabil fiind cneazul Petru, fiul lui Zaicu, pe care documentele îl menţionează în 1377, cu ocazia răsplătirii sale cu proprietăţi a trei sate pentru credincioasă slujbă. Ştiind că în anii 1347 – 1380 cnezii români din Transilvania şi Banat au participat la numeroase campanii militare întreprinse de Ludovic cel Mare în Italia, este firesc să considerăm că răsplata amintită a fost consecinţa destoiniciei în luptă a cneazului Petru. Un argument în acest sens îl constituie picturile murale care decorează biserica din Strei, picturi a căror expresie stilistică nu s-ar putea explica fără participarea unui artist format în ambianţa italo-adriatică. Deşi ne aflăm într-un lăcaş ortodox, nu va surprinde iconografia încărcată de teme provenind din mediul catolic, cunoscut fiind faptul că arta veche românească a dovedit o mare capacitate de absorbţie. În dorinţa de a ridica lăcaşuri reprezentative, ctitorii autohtoni erau nevoiţi să recurgă şi la serviciile unor artişti străini, aşa cum s-a întâmplat şi la Strei”, relata Vasile Drăguţ, în volumul Arta gotică în România, apărut la Editura Meridiane, în 1977. Picturile în culorile albastru, ocru şi roşu, ce poartă semnătura meşterului Grozie, împodobesc interiorul bisericii vechi din vremea cnejilor, pe care au transformat-o în cel mai colorat monument al Văii Streiului.

„Grozie, (fiul) meşterului Ivaniş, a zugrăvit biserica”: este cel care împodobit pereţii cu nişte fresce absolut superbe, într-un stil propriu, amestec de stil bizantin cu renascentism lombard, izvorât parcă din codicele constantinopolitane. El este, de altfel, şi primul pictor român ce şi-a lăsat autoportretul şi semnătura murală (în absida nordică a altarului).

      Cortegiul Apostolilor din altar sau Maica Domnului Glykophiloussa („Dulcea Sărutare” – în care atât Fecioara, cât şi Pruncul poartă straie populare ardeleneşti!) sunt adevărate capodopere de pictură murală. Registrul inferior al altarului e pictat cu sfinţi (printre care şi Sf. Nicolae împreună cu zugravul Grozie în costum cavaleresc cu glugă) ce ţin în mâini câte o biserică, aceeaşi la toţi, dar nu cea de la Strei – cu semnificaţia că Biserica este Una! În naos Naşterea Domnului e completată de Închinarea păstorilor, Irod şi Magii de la Răsărit, ce ocupă tot peretele nordic dimpreună cu Fecioara între sfinţi şi Sf. Nicolae. Se pare că la picioarele arhanghelului din scena Bunei Vestiri de pe tâmplă ar fi zugrăvit cneazul Petru, fiul lui Zaicu.

      În cele şapte secole de existenţă ale bisericii din Strei, o mulţime de legende i-au fost atribuite. Una dintre relatările intrate în istorie datează din anul 1775 şi aparţine baronului Joseph von Hohenhausen, care a vizitat ţinuturile Hunedoarei în 1773, însoţindu-l pe împăratul Iosif al doilea al Austriei în prima sa vizită în Transilvania, şi a publicat apoi volumul de însemnări „Antichităţile Daciei în Transilvania de astăzi. Din timpurile când această ţară frumoasă era stăpânită de romani”.
Ofiţerul austriac a acordat atenţie bisericuţei din Strei, descriind-o ca fiind un paraclis cu o capelă păgână din vremea romanilor, ridicat pe drumul lui Traian, vizibil în acea vreme. Cronicarului i-a atras atenţia lespedea de la temelia bisericii, pe care erau înfăţişate două personaje care simbolizau moartea şi somnul.

„Aici se poate vedea stela funerară de la temelie, cu cele două chipuri romane, în stare de doliu, sprijinte pe două toiege ciobăneşti, săpate în piatră de o parte şi de alta a inscripţiei. Cele două persoane de pe piatra de mormânt a Aureliei Lucilla, care stau rezemate, le-am considerat la început ca fiind simboluri ale morţii şi ale somnului. Este cunoscut că aceste modele erau obişnuite pe pietrele de mormânt romane. S-a dovedit că romanii erau obişnuiţi să personifice somnul şi moartea sub chipul a două genii, spirite sau zei, care erau înzestrate şi cu toate farmecele tinerilor. Toiegele lor sunt făcute întru totul după modelul bâtelor ciobăneşti încovoiate, care se pot vedea încă şi astăzi la poporul de ţară al valahilor. Chiar şi îmbrăcămintea de astăzi este aproape aceeaşi cu care apar şi cele două persoane în doliu. Cămaşa ajunge până la jumătatea coapselor, peste care ei trag un laibăr scurt, mult mai scurt decât cămaşa. Bătrânii se înfăşoară într-o mantie şi-şi întreţin bărbile la fel cu ale celor care se pot vedea pe piterele funerare. Aceste două stele funerare ne arată pe de o parte cât de puţin s-au schimbat locuitorii de azi ai acestori ţinuturi faţă de strămoşii lor de odinioară. Pe de altă parte, ele ne arată că aceste două chipuri prezentate nu însemnează altceva decât amărăciunea poporului”, scria baronul von Hohenhausen, în cartea păstrată şi la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

      În urmă cu un secol şi jumătate, vechea biserică ortodoxă din Strei a fost descrisă plastic de istoricul Aron Densuşianul, în urma vizitelor sale în Ţara Haţegului şi Valea Streiului. Iată cum o prezenta umanistul, într-un articol publicat în „Familia”, în 1864.

„Biserica din satul Strei, prin care tocmai treceam, ne ocupă atenţiunea şi mai scutură de pe noi aerul molatic al somnului, care ne apăsa cu greutatea plumbului. Lăsăm trăsura în drum şi pe o uliţă, mai nămoloasă decât malurile Nilului după ce s-a retras în albie, suim la biserică, care se afla în marginea satului, pe un deluşor. În câteva momente eram înconjuraţi de popor. Examinarăm mai întâi exteriorul bisericii. Nu aflarăm nimic memorabil decât o inscripţiune la rădăcina turnului. Literele sunt şterse; din cât puturăm descifra, aflarăm că este un epitaf. Intrarăm în biserică. Interiorul corespundea perfect exteriorului. Peste tot dezolaţiune. Un unchiaş de care nu-mi venea a crede să fi avut vreodată păr negru, atât îl albise mulţimea anilor – stă lipit departe şi rezemat cu capul peste mâini pe un baltag. Îl întreb să ne spună ceva despre această biserică. Din moşi şi strămoşi am pomenit-o cum o vezi, zise unchiaşul”, scria Aron Densuşianu.

      Un mister al bisericii din satul Strei este cel al picturilor murale. Toţi sfinţii înfăţişaţi pe pereţii bisericii au ochii scoşi. Şi icoanelor din biserica Densuş din Ţara Haţegului, ridicată în aceeaşi perioadă, le-au fost scrijeliţi ochii. Se spune că icoanele din biserică au fost profanate de turcii care au invadat aceste locuri în trecut, dar mai este credinţa populară că ochii sfinţilor au fost scoşi de vrăjitoare, care credeau astfel că luându-le ochii, iau puterea.

         O altă poveste a bisericii este legată de urmele adânci lăsate de lamele cuţitelor şi ale briştelor într-un perete. Oamenii din sat obişnuiau să le ascută, scrijelind zidul bisericii.

        În anii 1970-1973, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Strei a fost supusă unor lucrări experimentale de restaurare despre care se vorbește pe larg în volumul omagial „Studii de istoria artei” de Nicolae Sabău, apărut în 2013.